PRESERVING THE PATIENT’S DIGNITY AND AUTONOMY IN THE CONTEXT OF ADVANCE PLANNING OF THE MEDICAL CARE

Abstract

Advance planning aims at a time, considered specific for the life ending stages, when the patient will no longer be able to express his/her desire about the medical care performed on the own person. By the history of its introduction through the medical legislation, this document is closely related with the euthanasia concept or the right to put an end to the life that is no longer worth living. From a medical approach, this may suppose the withdrawal of the futile treatments. The patient has the possibility, by elaborating an advance directive, to mention his/her refusal for certain medical treatments and procedures. The purpose of its implementation in the clinical practice is to preserve the patient’s dignity and autonomy for the moment when he/she will no longer be able to express his/her will: this person can choose to end the suffering of an inhuman life. The patient will become, therefore, responsible for giving up to the futile medical care, limiting, in somehow, the actions of the medical staff. Thus, advance planning could be assimilated with the idea of medical non-compliance. The efforts of preserving the patient’s dignity will inevitably bring in our attention the concept of the human being’s value. Does an intrinsic value of the human being really exist or is it just built by the role played by the person in the social context? Is it fair to create moral pressure on someone to take a certain decision in that context? However, what if the advance directives were not at all associated with the idea of a Living will (Life testament – the Romanian name for this paper)? Even if the advance planning had the primary purpose to protect the healthcare professionals in their decision to withdraw the futile treatments, this document should be in favor of the patient and not against his/her deepest desires.

REZUMAT. Prezervarea demnității și a autonomiei pacientului în contextul planificării în avans al îngrijirii medicale. Planificarea în avans vizează un moment, considerat specific pentru etapele de final ale vieții, în care pacientul nu va mai putea să-și exprime dorința cu privire la îngrijirea medicală efectuată asupra propriei persoane. Datorită istoriei introducerii sale prin legislația medicală, acest document este strâns legat de conceptul de eutanasie sau de dreptul de a pune capăt vieții care nu mai merită trăită. Din perspectivă medicală, acest lucru poate presupune retragerea tratamentelor inutile. Pacientul are posibilitatea, prin elaborarea unei directive anticipate, de a menționa refuzul său pentru anumite tratamente și proceduri medicale. Scopul implementării acestora în practica clinică este de a păstra demnitatea și autonomia pacientului pentru momentul în care acesta nu va mai putea să-și exprime voința: această persoană poate alege să pună capăt suferinței unei vieți inumane. Pacientul va deveni, prin urmare, responsabil pentru renunțarea la îngrijirea medicală inutilă, limitând, cumva, acțiunile personalului medical. Astfel, planificarea în avans ar putea fi asimilată cu ideea necomplianţei medicale. Eforturile de conservare a demnității pacientului ne vor aduce inevitabil în atenție conceptul de valoare a ființei umane. Există într-adevăr o valoare intrinsecă a ființei umane sau aceasta este construită doar de rolul jucat de acea persoană în contextul social? Este corect să creezi o presiune morală asupra cuiva pentru a lua o anumită decizie în acel context? Totuși, dacă directivele anticipate nu ar fi deloc asociate cu ideea unui document de Testament de viață (cum este numit în limba română acest document)? Chiar dacă planificarea prealabilă avuse scopul principal de a proteja profesioniștii din domeniul sănătății în decizia lor de a retrage tratamentele inutile, acest document ar trebui să fie în favoarea pacientului și nu împotriva dorințelor sale cele mai profunde.

Cuvinte cheie: planificare în avans, demnitate, autonomie, valoarea ființei umane, calitatea vieții, viață nedemnă.