BREATHING TECHNIQUES IN THE PARIS SINGING TREATISE ("MÉTHODE DE CHANT", PARIS, 1803)

Abstract

This article tries to identify the breathing techniques proposed in the Paris Singing treatise, published in 1803. The method gives us the description of the respiratory movement practiced by singers before the institutionalization of knowledge according to scientific research. The aim of the French school was to produce a natural tone and to deliver beauty in the act of singing without physical limitations or excesses imposed on the body or voice. We found that the French school aims to respect the length of the sentences and this to the detriment of the quality of the sound emitted. Regarding the physiology of breathing, the method uses analogies with images that allow singers to imagine what is “hidden” in their body, and explain the functioning of different parts, according to the “tasks” assigned to them. The teachers of this method suggest to the practitioner not to think about breathing and uses the term natural breathing, as there is no difference between the breath needed to sing and the breath needed to speak. Their abstraction is that the performer does not think about breathing while speaking, so there is no need for a breathing-oriented thinking process even during singing.

Rezumat. TEHNICI DE RESPIRAȚIE DIN METODA DE CÂNTAT PUBLICATĂ LA PARIS LA 1803 (MÉTHODE DE CHANT, PARIS, 1803). Acest articol încearcă să identifice tehnicile de respirație propuse în tratatul publicat în 1803 la Paris. Metoda ne oferă descrierea mișcărilor respiratorii practicate de cântăreți înainte de instituționalizarea cunoștințelor conform cercetărilor științifice dedicate vocii. Scopul școlii franceze era de a produce un ton natural și de a oferi frumusețe în actul de a cânta fără limitări fizice sau excese impuse corpului sau vocii. Am constatat că școala franceză își propune să respecte lungimea propozițiilor sau frezelor și asta în detrimentul calității sunetului emis. În ceea ce privește fiziologia respirației, metoda folosește analogii cu imagini care permit cântăreților să-și imagineze ceea ce este „ascuns” în corpul lor și să explice funcționarea diferitelor părți anatomice în conformitate cu „sarcinile” care le sunt atribuite. Profesorii acestei metode sugerează practicantului să nu se gândească la respirație și folosesc termenul de respirație naturală, deoarece autorii consideră că nu există nici o  diferență între respirația necesară pentru a cânta și respirația necesară pentru a vorbi. Abstracția lor este că interpretul nu se gândește la respirație în timp ce vorbește, deci nu este nevoie de un proces de gândire orientat spre respirație nici în timpul cântatului.

Cuvinte cheie: școala de canto franceză, respirația naturală.