Brevi cenni sul rapporto tra turismo e letteratura italiana

Abstract

Brief notes on the relationship between tourism and Italian literature. Using literary sources, the essay covers three points in the relationship between Italians and holidays: the first is the transition from vacation to tourism; the second from summer vacation as a moment of rest (mainly in the countryside) to vacation as an opportunity for fun (mostly at the seaside). In addition to these two, we have a third point: in the second half of the Twentieth century, holidays become a mass phenomenon, no longer elitist as they had been until the first half of the same century. They become something possible for most Italians who, especially in August, leave the cities empty. This historical-sociological parable is revisited through literary testimonies that go back to the roots of the mother literature, the Latin one and then it resumes its path, interrupted in the High Middle Ages, around 1300 in conjunction with the first literary testimonies (the triad Dante, Petrarca, Boccaccio). The vacation phenomenon, intended as staying for the summer months in a villa more or less outside the city walls, finds its maximum expression starting from the 16th century with the Renaissance villas of the aristocracy, until it meets the aspirations of the small nobility and of the upper middle class in the 18th and 19th centuries. Crucial testimony is Carlo Goldoni's “Vacation Trilogy”, a triptych of three comedies that actually constitute a single text portraying the vacation phenomenon as a status symbol far from the motivations of previous centuries (vacation as a moment of peace, “otium“, rest). During the Nineteenth century, holidays are associated with tourism (especially in the thermal baths and in the mountains), while from the Twentieth century, the favourite option is the seaside. However, another change will characterize the use of leisure in the Twentieth century: the birth of mass tourism. With brief literary notes, we try to explain how in Italy holidays have now turned into something with anxiety-inducing traits, especially among young people and not only, in an almost spasmodic search for fun (with Dionysian and Bacchic traits) at the expense of original motivations (rest, leisure, “otium”) in a relationship in which the “horror vacui” seems to have ousted the “horror pleni”.

Rezumat: Note scurte despre relaţia dintre turism şi literatura italiană. Eseul parcurge prin intermediul izvoarelor literare trei momente cruciale ale raportului italienilor cu vacanţa: primul e trecerea de la vilegiatură la turism, al doilea de la vacanţa estivală înţeleasă ca odihnă (în special la ţară) la vacanţa ca distracţie (la mare). Şi, în sfârşit, al treilea: începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea avem de a face cu vacanţa de masă, care nu mai este elitară cum fusese până în prima jumătate a secolului trecut, ci devine posibilă pentru cea mai mare parte a italienilor, care, mai ales în luna august, părăsesc oraşele lăsându-le goale. Această poveste de matrice istorico-sociologică este adusă în prim plan prin intermediul unor mărturii literare care ajung până la rădăcinile literaturii mamă, literatura latină, reluându-şi apoi drumul, întrerupt în Evul Mediu timpuriu, în jurul anului 1300, concomitent cu primele mărturii literare (triada Dante, Petrarca, Boccaccio). Fenomenul vilegiaturii, înţeleasă ca şedere în lunile estivale într-o vilă aflată mai mult sau mai puţin în afara zidurilor oraşului, îşi găseşte maxima expresie începând cu secolul al XVI-lea, odată cu primele vile renascentiste ale burgheziei, ajungând la întretăierea aspiraţiilor micii nobilimi şi ale marii burghezii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. O mărturie crucială în acest sens e Trilogia della villeggiatura (Trilogia vilegiaturii) de Carlo Goldoni, un triptic comic, care, în realitate, constituie un singur text, ce descrie fenomenul vilegiaturii ca pe un status-symbol aflat departe de motivaţiile secolelor precedente (vilegiatura ca moment de “otium” literar, de odihnă). Consolidându-se în secolul al XIX-lea, vilegiatura începe să fie însoţită de turism, mai ales termal şi montan, şi, începând cu secolul al XX-lea, în special balnear. Şi totuşi o altă schimbare va delinea caracteristicile petrecerii timpului liber în secolul XX: apariţia turismului de masă. Prin scurte exemplificări literare încercăm să demonstrăm în ce fel vacanţa s-a transformat deja, în Italia, în ceva anxios, mai ales printre tineri, şi nu numai, în căutarea aproape spasmodică a distracţiei (cu aspecte dionisiace şi bahice), în defavoarea motivaţiilor originare (odihnă, relaxare, otium), într-o relaţie în care “horror vacui” pare să fi detronat “horror pleni”, iar dionisiacul, pentru a folosi categoriile nitzscheane, pare să fi luat locul apolinicului.

Cuvinte cheie: vacanţa, vilegiatură, turism, Italia, literatura.